2% pentru SMURD

Angajate si angajati, va rog sa dati un click pe linkul de mai jos si sa faceti intocmai. E vorba despre 5 minute din viata voastra si 2% din impozitul anual  care pot ajunge la o mana de oameni cu o pasiune comuna: salvatul vietilor. Anul trecut din contributiile bucurestenilor s-a cumparat o super-salvare cu cele mai noi dotari. Anul asta, cu putin interes si mai multa popularizare, istoria se poate repeta pentru fiecare centru SMURD.

Neangajate si neangajati, rugati cunoscutii, parintii, fratii salariati sa redirectioneze cei 2% catre SMURD. Cine stie, poate o ambulanta in plus va conta. Poate va fi chiar ambulanta care-ti va salva tie viata. Sau unui prieten, sau unei rude.

In concluzie, Arkanu` va roaga sa vizitati site-ul fundatiei pentru SMURD!

(disclaimer: felicitari lui Tolontan pentru initiativa de popularizare)

imaginatie taraneasca aka logica curului

(disclaimer: cacofonia e voita)

Ma  gandeam cu drag la denumirile populare ale unor plante mai mult sau mai putin cunoscute. Gratie debordantei imaginatii si puteri de sinteza si asociatie cu care inhabitantul zonelor rurale a fost inzestrat, intalnim pe toate drumurile (normal, de tara) flori ca: “ciubotica cucului” sau “curul gainii”.

No bine, ma nelinistesc doua probleme:

1) de cand are cucul (la pasare sper ca se refera) incaltari?

2) unde e asemanarea dintre papadie si posteriorul unei gaini? Am vazut destule inaripate si imi pun gatul ca gaina cu cur(ul) auriu in asemenea hal n-a eclozat.

Dileme existentiale dom’le!

Cronica unei ipocrizii

Motto: “When you are younger, man, you throw stones at the obvious targets. As I’ve gotten older, I’ve turned more on myself, and the hypocrisy that I’ve found in my own heart.”
Bono, 2001

Constat cu o profunda neplacere ca se probeaza (yet again!) ceea ce ziceam candva despre ironia mea si despre faptul ca uneori cad si eu victima ironiei vietii. Ma simt ciudat sa ma vad facand acele greseli pentru care am acuzat si am judecat multa lume, prin prisma unei intransigente vecine cu obtuzia. However, I can’t help it. Pas cu pas, incalc toate credintele pe care le-am enuntat cu vehementa in anul precedent. Le-am acuzat iubirile, le-am acuzat nevoile. Am promis si crezut ca voi fi mai puternic. Am ras cu detasare si am zis ca “never ever (nu) voi mai lua in calcul prostia mea din momentul So Cruel” pentru ca, ziceam, am invatat mult atunci. No shit, here I am. Si nu at the place I started out from acum un an, nici acum un an jumatate, nici acum doi ani jumatate, ci acum aproape 5 ani. Lumea nu se invarte in jurul meu, ba chiar ar duce-o decent si fara mine. Eu ma invart in jurul propriilor credinte si le neg in fiece secunda. A incetat de ceva vreme sa mai fie “versatilitate” sau “adaptabilitate”, acum ramane o singura intrebare: voi deveni acrobatul perfect cu valiza lui sau ma voi pierde pe drum?

Nu stiu cat cred in ceea ce urmeaza, insa uneori imi doresc sa plec dracu` la munte c-o sticla ascunsa intre haine si ideea avatarului meu (in care inca mai cred)…si sa ma intorc doar eu…celelalte sa ramana acolo…should I ever come back…

Mneatsa, tie :)

Recitind blogul vechi imi vine in minte imaginea de final din cartea copilariei mele, cand personajul (ironic, poarta numele meu), se plimba pe nisipul plajei intorcandu-se mereu pe urmele lui, parca pentru a le adanci, a ramane in ele ca o dovada a existentei sale. Acum, dupa un an, nu-mi dau seama daca incerc sa recrosetez o viata sau doar fac aceleasi greseli, cautandu-le cu incapatanare. Iar ma incearca sentimentul ala de “I will lose myself on the way, one day”…m-am impacat cu trecutul, dar parca tot mai fac compromisuri cu prezentul, din cand in cand. Hai, domnule psiholog, beleste ochii si zi-mi tu, stie-tot, ce e? E o nevoie, e un reflex, instinct, gol? Acum gandeste-te la toata teoria ta de categorisire si reinventare a “mini-proceselor din perspectiva psihanalitica”, da, alea pe care le acuzai ca ne guverneaza viata. Alea carora nu le-a dat Freud importanta. Toata generalizarea ta e un mare cacat, after all, daca nu-ti poti raspunde tie si celor care conteaza.

Construim alter-ego-uri, umplem goluri…sau reinventam universuri, ne reinventam si pe noi prin ele? Adaptare sau regenerare? Turning point sau starting point? Punem forme noi pe tipare vechi sau ne luam “valiza” si o umplem cu miresme noi, pentru noi? Pot raspunde la intrebarile astea aici? Nu, acum nu. Pot raspunde “fata cu mine”? Nu, nici macar atunci. Yet.

Stiu, e primul post dupa o perioada foarte seaca, fara nimic. Nu fara emotii, fara expresie…sau o fi expresivitate? Ambele.

Welcome back, again, mie, cu tot ce voi putea culege in juru-mi. In mare aceleasi vise, dar cu probleme mai putine. Mai capabil, mai natural, mai adaptat si mai dispus la mai multe. Mai matur? Nu, nu doar…mai matur si mai copil in acelasi timp. All in one, superoferta. Bine ca nu-s mai compact, ca zau c-ar fi fost reclama la detergent

Diamantele din noroi

Da dom`le, domnu` Robota a zis-o corect, citesc Prosportul….si Gazeta Sporturilor…si brosura Avon, ocazional, dar doar rubrica “For Men”. Si ce-i cu asta? Pai stiu ce-i cu asta, ca nici macar de calitate nu mai sunt primele doua fituici. Ziarele noastre de sport au suferit o tabloidizare oribila. Inteleg ca daca nu vorbesti de sex si de scandal nu ai cititori (cu QI sub 100, fie vorba intre noi), dar cata relevanta are faptul ca tanti Keeley Hazell s-a certat cu fostul iubit. Ok, o secunda time-out: oare cat lapte da? Ia 5 stele la testul EuroNCAP cu airbag-urile alea?

Revenind la tema pe care mi-o propusesem, sa va zic ce ma face pe mine sa citesc gsp-ul. Nope, nu tatele afisate nonsalant pe prima pagina, nici pustoaicele de liceu care se lupta pentru un titlu de miss, spre deliciul onanistilor batrani, ci articolele unor editorialisti cu stofa. I-am numit aici pe Maria Andries (ladies first, fie) si pe Radu Paraschivescu, diamantele din noroiul gazetariei sportive.

Pe Radu Paraschivescu il stiti si v-as indemna cu seriozitate sa-l cititi. Atat articolele despre sport cat si cele despre viata, precum si tot ce-a publicat “pe hartie” pana acum. E usor de citit, are un stil extraordinar, un lexic de invidiat si o ironie subtila dublata de spiritul ludic . Pe Maria n-o stiti, insa e una dintre cele mai inteligente blog-erite pe care le-am citit vreodata. Zau, imi place tipa, are substanta si stil. Daca vreti un punct de inceput, va propun rubrica diverse, mai ales daca nu sunteti microbisti. Imi vine in minte postul ei “Frontiera de sub frunte” cu care si-a inceput anul 2007…en fanfare. Un articol despre tendinta de a fugi, de a inchide ochii si de a ne impune singur limitarile pe care le consideram normale doar pentru ca asa am fost obisnuiti. Miroase “suspect” de mult a Republica lui Platon dar transpira un iz de “noi, romanii”, asa ca amalgamul rezultant ar trebui sa aiba rolul unei cafele tari dupa o seara de petrecere. Sa ne excite neuronii! Ma uit insa la comentariile de sub articol si mi-e frica sa nu-si fi ales gresit tinta…nu prea vad expresia a multi neuroni in acelele note lasate de cititori. Pacat! Eu zic ca merita citit si, eventual, inteles. Bravos, Maria!

Zambeste!

a mai trecut o zi. inca un pas. one step closer to knowing.

Acest post este despre “a zambi”. Despre “a zambi” chiar si atunci cand ochii-ti sunt inecati in lacrimi, cand din grimasa hilara intiparita pe fata ca o brazda rebela pe un camp inflorit rasare zabetul. Cu el rasari si tu si cresti, imbratisand tot ce aveai, ce nu mai ai si ce-ai putut pastra. Le ei cu tine si pleci. Cumva, le vei cara pe toate: in brate, in spinare, in minte si in suflet. Si zambesti, pentru ca tocmai ai renascut. Printr-un zambet…just like that…poate ca asta era alta “Big Idea” care-si astepta un nume. De fapt, nu, numele il avea de ceva vreme. Astepta o fat(z)a pe care sa aiba altceva decat un nume. Mereu si mereu.

Romanica Europeana

Da dragilor! Anul 2007 ne-a adus 2 vesti, una mai mare decat alta! Prima ar fi ca am revenit la blogging, cu drag si spor, cu platforma wordpress pe un hosting momentan free. More to come, totusi, aveti putintica rabdare. A doua ar fi ca ne-am integrat in UE (fara “i”-ul tipic accentului moldovenesc). Ei bine, haidem sa vedem lucruri dulci cu iz de fiere sau amare cu iz de miere, numa` bune de pus ca garnitura la integrare…alegeti voi, eu doar le expun:

Intamplarea Nr. 1:

Intr-o duminica dimineata (sa tot fi fost ora 9) ma grabeam spre cel mai apropiat mijloc de trasport deoarece eram, ati ghicit, (da, iar) in intarziere. Toate bune si frumoase, vremea varatica, vantul adormit (nu, nu la parnaie ci la el in vila, ca tot veni vorba, dar nu la vantu` ala ma refer), ce mai! se anunta o zi superba. Ajung la rondul de tramvai din Tg. Cucu (pt cunoscatori) cand observ cu interes doi oameni, un el si-o ea, cam neglijent imbracati, cam la fel de pieptanati, dar totusi destul de departe de a parea boschetari originali, cu licenta.

El (cu autoritate): “FAAAAAAAAA?”

Ea n-aude

El (cu vigoare): “FAAAA, vino-ncoa` sa ne-nchinam la sfanta biserica!”

Ea n-aude

El (cu emfaza!): “FAAAAA, vino-n Dumnezau` ma-tii -ncoa`!”

___

Intamplarea Nr. 2:

Acum mai putin de-o luna am auzit la TV patania unei doamne ajunsa pe la 50-55 de ani care a dorit sa vanda locul de veci al raposatului tata si l-a rugat pe preotul din parohie sa-i mijloceasca si inlesneasca executarea dorintei. Zis si facut, batman-ul s-a achitat “perfect” de indatoriri, atentie!, trimitand defunctul enoriasei lui…prin madat postal, dupa ce-l impachetase bine intr-o cutie de carton (sa fi fost de pantofi?). Reactia individei e lesne de inteles, dar stati, nu va speriati, povestea nu e deloc/doar socanta ci are si un substrat tipic romanesc: cui credeti ca i se putea intampla asa ceva daca nu doamnei Aurelia CENUSA!

___

Intamplarea Nr. 3:

Cand nevestele/mamele abia terminau de taiat legumele pentru salata, rumeneau porcii si puii si puneau feliute de lamaie pe mancarea rece, Antena 1 a difuzat un reportaj de ne-a ramas ciolanu-nfipt in gatjel. Urmarit fara sunet, toata tevatura ar fi parut doar un cliseu aruncat multimii in semn de “na-va, ba, bucurati-va de cat aveti ca sunt altii care n-au deloc”, posibil despre boschetarii care-si fac veacul prin gari. Apasand, insa, magicul buton “V+” de pe telecomanda si coborand volumul clemfaniturilor lacome, romanul ar fi putut inlocui vagul sentiment de mila si multumire cu un urlet de furie! Cei ce, fara sonor, pareau boschetari erau in fapt veterani de razboi cu pensii ridicole (20-30 de lei!) care-si vindeau in gari cupoanele gratuite pentru calatorie, in speranta de a avea mai mult de o felie de paine uscata de inmuiat in apa lalaie cu iz de tei la masa de seara. Intre Craciun si Anul Nou! Aceiasi oameni care, cu zeci de ani in urma, au aparat cu arma in mana cururile mari alor tai, pentru ca tu (si eu), imbuibatule, sa te-ndopi ca porcul de Craciun si de Anul Nou…aceleasi zile de “Craciun” si “An Nou” pe care poate ar trebui simta si ei. Rusii nu-ti zic “davai porc, davai ceas, davai gat” si nici nemtii nu-ti zic “Achtung!” in ureche pentru ca acei oameni care se roaga de tine acum…candva au luptat la brat cu moartea…de ce?

Raspunde tu..

(Iar daca nu ti-a stat in gat pana acum, am avut eu grija sa-ti stea. Sta-ti-ar in gat!)

O zi frumoasa

Se dedica lui Renato

Azi a fost o zi excelenta. Mi-am propus sa pun pe “foaie” doar finalul ei, pentru mine si pentru unul dintre aceia pentru care as face orice.

Am plecat de la gara cu The Ground Beneath Her Feet sunandu-mi in minte si, pentru un moment, am regasit o parte din mine pe care n-o mai vazusem de la inceputul verii. Mi-am adus aminte cat de mult am crescut, ce frumos e Stefanul noaptea, nepopulat, cand poti fi doar Tu cu Tine si cu Gandurile Tale. Am reconstientizat ca am invatat ca am timp pentru orice, am invatat sa nu mai trec pe langa si sa ma mint ca nu vad sau ca “lucrurile stau altfel”, ca pot si ca trebuie sa zambesc pentru ca unora le face mult bine. Then, it happened! Treceam prin fata Mitropoliei (mereu am tendinta de a-i zice Catedrala) si am revazut cele doua babute (probabil le stiti, aia care vorbeste singura si tovarasa ei de suferinta) cand am realizat ca aia e singura parte de drum care ma intristeaza, ca acei oameni merita o soarta mai buna. Imi fac obisnuita cruce (pentru cei care n-au realizat, nu e deloc fanfaronada, never was) si ma gandesc ca de acolo unde e poate le va ajuta cumva cand aud o soapta incerta “dati si mie-un ban” (poate ca nici n-a fost rostita) si ma opresc ca trasnit. Ma scobesc prin buzunare si-i las cele cateva mii. “Dumnezeu sa te ajute”…”Dumnezeu sa va ajute si pe dumneavoastra” soptesc gatuit, parca strivit de moment…moment in care aud soneria telefonului sunand….nu ma asteptam, dar intuisem cine l-a scris. Continutul nu conteaza, probabil a fost 1% obligatie si 1% plictiseala. Restul a fost doar Frumos, Sincer si Bun. Si am zambit. “Acasa”….nu prea aveam cum sa-i spun ca “acasa” a inceput sa moara inca de anul trecut, cand am aflat ca are cancer “there’s no way back”, ca “acasa” a plecat odata cu ea spre un loc mai bun, intr-o zi de 3 septembrie? Ii multumesc pentru toate cate mi-a lasat…si nici eu n-am uitat-o…never will.

Coincidenta sau nu, ansamblul s-a simtit din plin si mi-am impus sa-l scriu si sa-l descriu cat mai fidel cu putinta. Senzatia a fost – WOW – incredibila, superioara, parca nepamanteasca.

Prezenta se dedica lui Renato, unul dintre acei putini oameni care m-au vazut asa cum sunt eu. Condoleante, prietene, era oarecum normal sa ajungem de la batai cu pietre si colinde latrate in duet (mai tii minte cand am mers “cu capra” din usa in usa, in ajun de revelion?) la momente in care sa trebuiasca sa ne sustinem unul pe altul. Imi doresc din toata inima ca asa cum am vazut si simtit amandoi Disperarea, Suferinta, cum ne-am vazut unul pe altul plangand si izbucnind, asa sa gasim si ceea ce visam. Eu inca cred ca exista….Binele…Tot, fara rate si fara umbre.

If letting go is growing up, then I don’t want to grow up. Letting go is more like growing old to me.

Blogul Vechi

Mai jos, blogul vechi, asa cum a fost copiat de pe site-ul unde l-am scris la momentul respectiv. Toate datele sunt autentice. Rog a nu se compara “eu de acum” cu “eu de atunci” pentru ca am ramas in esenta aceeasi, doar ca “eu de acum” a mai evoluat putin. Every single day. Ziceam ca “eu de azi” sunt mai bun decat “eu de ieri” dar cu siguranta mai putin bun decat “eu de maine”, pentru ca maine voi invata inca ceva.

Veti citi un colt de suflet, asa cum a fost el intre miresmele primaverii. Enjoy!

blogul-vechi.doc

Mutare…

…dupa cum se vede, m-am mutat cu catel, cu purcel, pe wordpress. Motivele sunt numeroase:

mai multe teme, customizabile, o aranjare mai buna in pagina, un calendar simpatic rau, posibilitatea de a imparti posturile pe categorii (se aude la blogger.com?)

Asadar, deci si prin oroare (or was it “urmare”? ) ne citim aici de-acum